Castelul Bissingen-Nippenburg – Vlajkovac

 

Cel mai renumit obiectiv al localităţii Temesvajkóc, situat la circa 10 kilometri de Vârşeţ, este castelul Mocsonyi, respectiv Bissingen-Nippenburg, construit în 1859 de membrul unei familii nobiliare din comitatul Torontal, de origine română, György Mocsonyi de Foeni. De la el l-a moştenit fiica sa, Georgina, care a devenit soţia descendentului unei respectabile familii nobiliare, provenite din Württemberg, a contelui Rudolf Bissingen-Nippenburg.

Faţada dinspre drumul principal reflectă puritatea clasicismului, impresionează plăcut privitorul prin împărţirea armonioasă şi simetria masiei de zidărie. Rezalitele laterale au fost decorate cândva cu sculpturi, până azi însă s-au păstrat doar nişele lor goale. În schimb faţada dinspre parc reflectă deja tendinţele historismului şi ale romantismului arhitectural. Priveliştea este dominată de porticus-ul boltit, destinat primirii trăsurilor, cu turnul său şi cornişa ei ornamentată – care fusese cândva decorată cu blazonul familial – cu acoperişul său complex din tablă şi fleuron-ul din vârf meşteşugit lucrat. La etaj, ambele laturi sunt străbătute de câte o terasă, susţinute de nişte coloane din fier frumos modelate. Poate că această faţadă dinamică, bogată în detalii, este deja rezultatul transformărilor operate pe baza planurilor elaborate de Mór Kallina. Arhitectul Kallina a fost constructorul căutat al epocii – prin casele sale de raport şi celelalte imobile ale sale şi-a lăsat amprenta pe harta Budapestei, care în acele timpuri se dezvolta rapid, dar exceptând acestea a lucrat şi pentru numeroase familii nobiliare, printre care şi pentru familiile Mocsonyi şi Bissingen.

 

Una dintre caracteristicile castelului de la Temesvajkóc o constituie prezenţa ornamentelor din fier – turnate sau forjate – care se regăsesc atât pe exteriorul clădirii cât şi în spaţiile sale interioare. Grilajul porţii, balustradele teraselor şi scuipătoarele de apă ale burlanelor şi astăzi mai reflectă eleganţa de odinioară a castelului. La finele secolului XIX şi începutul secolului XX castelul a avut o bibliotecă cu mai multe mii de volume, interesante colecţii de mobilier vechi şi de porţelanuri, precum şi o colecţie rară, conţinând piese de orfevrărie. Rudolf Bissingen, pentru înzestrarea castelului cu mobilier, a comandat piese de acest fel şi din fabrica de mobilă a lui Lőrinc Rudolf de la Szeged, respectiv din Arad; de unde au ajuns unele piese de interior şi în apartamentele regale ale cetăţii de la Buda.

Însă castelul nu a însemnat unica podoabă a domeniului, deoarece clădirea fusese înconjurată de o grădină luxoasă, în care s-au întâlnit toate cele necesare unui adevărat parc, demn de un castel: un lac mititel, fântână arteziană, un râuleţ cu podeţe, precum şi vegetaţie rară şi exotică – de pildă chiparoşi de mlaştină, originare din zonele mlăştinoase ale Americii. În serele de aici grădinarul-şef – care din întâmplare s-a numit Antal Virág (Floare) – iarna şi vara a produs noi răsaduri. Minunatul parc a creat o adevărată lume de basm pentru cele patru domnişoare Bissingen – Johanna, Lívia, Vera şi Georgina – în perioadele când au venit acasă din şcolile străine pentru a-şi petrece aici vacanţele. Domnişoarelor contese le făcea plăcere să se plimbe cu bărcile pe lac, deseori au jucat şi tenis în curtea castelului. Cu aceste ocazii slujnicele au fost folosite pe post de „copii de mingi”, ele pentru serviciile lor au obţinut şi bani în plus. Mai târziu fetele s-au măritat cu fiii diferitelor familii de rang înalt. Johanna, cea mai vârstnică, prin căsătoria ei încheiată cu contele Pál Teleki a devenit mai târziu o first lady maghiar, în timp ce sora ei mai mică, Livia, şi-a legat viaţa de cea a lui Ernő Károly Bissingen-Nippenburg, vărul ei de-al doilea, în 1920. Aceasta a fost la Temesvajkóc ultima cununie aristocratică înaintea intrării în vigoare a graniţelor tratatului de la Trianon.

După începerea erei noi, prin anii treizeci domeniul Bissingen a ajuns la ananghie. Din terenurile important reduse în cursul reformei agrare nu au mai fost în stare să acopere susţinerea domeniului, astfel în 1937 acesta a ajuns sub interdicţie judecătorească. În pofida acestui fapt, membrii familiei au locuit în castel până la finele celui de-al doilea război mondial, moment în care clădirea a fost naţionalizată. Pe urmă casa domnească, ajunsă în stare din ce în ce mai degradată, a îndeplinit diferite funcţii: a fost cămin pentru orfanii de război, birou al cooperativei agricole şi locuinţă a cooperativei, însă nimeni nu a îngrijit-o în mod corespondent. În prezent clădirea a devenit inutilizabilă, însă ici-colo, lângă acoperişul prăbuşit şi printre grămezile de ruine, se mai poate descoperi splendoarea vremurilor vechi, la fel cum nici vegetaţia exuberantă a parcului nu şi-a pierdut izul romantic.

Post Author: