Castelul Botka – Stari Lec

 

Ca un modern castel cavaleresc se ridică pe ogoarele din hotarul localităţii Óléc castelul Botka de odinioară, cunoscut azi sub denumirea de Kapetanovo. Constructorul său, Béla Botka de Kislapás, la cumpăna secolelor XIX-XX a îndeplinit mai multe funcţii importante la comitat. A fost notar-şef comitatens, deputat în parlament, iar între 1906-1910 comite al comitatului Torontal. A avut o avere frumoasă, a stăpânit o moşie de 1400 de iugăre la Óléc, o importantă herghelie, o cireadă, o fermă de porci, dar şi o plantaţie de salcie, pe care a exploatat-o datorită împletitorilor de coşuri. Castelul cu etaj l-a ridicat în 1904. În această perioadă moşierii constructori de castele nu au apelat neapărat la şablonul clasicist al conacelor din provincie – unii hoinăreau cu predilecţie printre stilurile diferitelor epoci. Pare-se că Béla Botka a fost atras de evul mediu, respectiv de stilul gotic, astfel la castelul său din Óléc apar ancadramente de fereastră în arc frânt şi bastioane cu crenel. Aripa de nord este dominată şi ea de un turn cu două etaje, cu bază pătrată, ce imită un bastion. Conform mărturiilor unor fotografii vechi, pe acesta a fluturat cândva un steag; însă de pe vechile fotografii alb-negru nu se mai poate desluşi dacă acesta a fost un drapel naţional sau dacă, eventual, a purtat însemnele comitatului Torontal sau ale familiei Botka. Modelarea parterului imita construcţiile de piatră ale fortăreţelor medievale, deşi conacul a fost construit din cărămidă, ba în unele locuri au folosit şi betonul, ceea ce în primii ani ai secolului XX nu fusese foarte răspândit la construcţiile provinciale de acest fel. Pe faţada principală poate fi zărit şi azi însemnul heraldic al familiei Botka, un leu ridicând o stea. Parcul ce înconjoară castelul a fost organizat cândva după model englezesc, cu fântână ţâşnitoare şi poarta grădinii în formă de bastion – cel puţin aşa ne dovedesc fotografiile, pentru că în realitate nimic nu s-a păstrat din ele.

 

Reforma din 1920 a pus capăt bunăstării şi prosperităţii, atunci din moşia ce depăşise 1000 de iugăre au rămas doar 680 de hectare. Domeniul micşorat nu a fost în stare să asigure stilul de viaţă de până atunci al familiei, Béla Botka s-a afundat în datorii din ce în ce mai mari, iar în 1938 s-a ruinat complet. Pe atunci au început să circule tot felul de zvonuri despre familia Botka. Unii au crezut că Béla Botka pur şi simplu şi-a pierdut moşia la jocul de cărţi; mult mai posibilă este însă faptul că o parte importantă a averii s-a consumat prin susţinerea tratamentelor soţiei sale, Emma, suferindă de nervi. Doamna a urmat deseori tratamentele la Pesta, iar pentru aceste călătorii soţul ei închiria un vagon întreg.

 

Fatidicul an 1938 a adus pierderi îngrozitoare pentru Béla Botka. A fost nevoit să-şi vândă castelul şi moşiile rămase, la această veste soţia lui s-a prăbuşit total, şi şi-a pus capăt zilelor. Sinuciderea lui Emma Botka probabil că i-a cutremurat pe localnici, care au transmis pe cale orală în mai multe variante această tristă istorie. Cu timpul poveştile născocite s-au transformat în adevărate istorii cu stafii. Conform unei variante, Emma Botka, atunci când a aflat că au pierdut castelul, s-a urcat în turnul cel mai înalt şi şi-a dat foc cu benzină. Din trupul ei fragil nu a rămas nici măcar cenuşa, doar o şuviţă de păr blondă. Cei din sat par să ştie că de atunci în fiecare zi de doi august sufletul nenorocitei femei apare în turn, în chipul unui porumbel alb, iar alţii povestesc că, în acestă perioadă, într-o cameră a castelului apare năluca unei frumoase femei blonde. În schimb, o altă variantă aminteşte faptele petrecute complet diferit, cum că familia a intenţionat să se refugieze împreună în moarte, însă slugile au tras cu urechea şi au aflat. Astfel, când s-au hotărât pentru pasul fatal, slugile au intervenit, l-au imobilizat pe stăpânul casei, dar nu au mai apucat să o oprească pe soţie.

 

Oricum s-a petrecut, următorul proprietar al castelului a devenit Franz Maj, respectiv fiica lui, Emilia, şi soţul acesteia, Milan Kapetanov, cel de la care provine denumirea prezentă a castelului. Doar un scurt timp s-au putut bucura de noul lor cămin, deoarece după al doilea război mondial au naţionalizat clădirea şi a luat-o în folosinţă domeniul agricol local. Un timp a servit ca locuinţă pentru lucrătorii acestui domeniu, pe urmă a devenit nelocuită, mai apoi a început degradarea sa lentă. În prezent se află în proprietate privată, noul lui stăpân, renovându-l în exterior şi în interior, doreşte să-i dea o destinaţie turistică.

Post Author: