Conacul Diván – Padé

În centrul localităţii Padé se află clădirea cu turn, concepută în stil romantic, pomenită drept conacul Diván, în care azi funcţionează birourile comunităţii locale. Cea mai impozantă parte a casei domneşti este turnul de pe colţ, cu bază rotundă, coiful turnului este din tablă şi poartă un ornament în vârf. Din păcate, se cunosc puţine informaţii sigure legate de istoria sa, în general construirea ei este legată de cea mai importantă familie de moşieri a satului, de familia Diván.

 

Într-adevăr istoria Padé-ului este legată cu mii de fire de familia Diván, de origine armeană. Întâia oară în 1801 este amintit un membru al familiei ca moşier din Padé: consilierul de la curtea de apel, Konstantin Diván. A fost moştenit de fiul său, György; diferitele sale fapte sunt pomenite în detaliu în lucrarea de istorie locală scrisă în 1914 de József Herresbacher, cronicarul voluntar al localităţii Padé.

 

Figura lui György Diván desprinsă din descrierile lui Herresbacher este foarte interesantă, este o personalitate contradictorie, care a înfăptuit multe treburi importante în folosul satului, totodată nu i-a fost străin nici abuzul de putere. În 1842 a construit şi a înzestrat frumos biserica romano-catolică, dar lui i se datorează şi ridicarea bisericii sârbe, în 1855. De asemenea, tot György Diván a pus în funcţiune prin 1842 şi renumitul bac de la Padé, care timp îndelungat a constituit principalul mijloc de trecere a Tisei prin zonă. El a obţinut recunoştinţa localnicilor şi prin faptul că pe marginile tuturor drumurilor principale, care i-au traversat moşia, a plantat copaci. Pe lângă toate acestea au fost consemnate şi faptele sale mai puţin binevoitoare. De exemplu, a poruncit ca oricine, care trece în faţa casei sale, să-şi scoată căciula, în caz contrar va fi pedepsit cu lovituri de bâtă. Cu o altă ocazie a ordonat să vină la el locuitorii din nou colonizatul sat Morotva, care nu şi-au putut plăti arendele. Diván i-a obligat să îngenuncheze şi i-a scuipat pe săracii ţărani – cu asta datoria a fost ştearsă. Însă cea mai mare ticăloşie a săvârşit-o împotriva fiului său, atunci când nu i-a permis să se însoare cu iubita sa, o croitoreasă săracă. Ascultând de rugăminţile fiului său, totuşi, a vrut să o întâlnească pe fată, care i-a plăcut şi lui, astfel, în final (fiind deja văduv), în locul fiului său el a luat-o de nevastă pe tânăra.

 

Deşi cei din familia Diván au realizat mai multe construcţii mari, nu au avut noroc cu castelele. Prima lor casă domnească, cea pe care probabil au ridicat-o nu cu mult după obţinerea moşiei, a ars, iar György Diván nu a mai construit alta. După moartea lui, survenită în 1856, considerabila sa avere, împărţită în şapte părţi, a fost moştenită de fetele sale şi de nepoţii săi – deoarece fiul său decedase tânăr. Dintre descendenţii lui cel mai mult timp a locuit la Padé o nepoată de-a lui, împreună cu soţul ei, Zsigmond Issekutz, cel care în 1864 a construit un castel. Acest castel însă a fost demolat în 1912, după ce – în urma repetatelor schimbări ai proprietarilor – a fost cumpărat de comunitatea bisericească sârbă. Prin urmare, nu ne rămâne altă posibilitate decât să continuăm lectura istoriei satului, scrisă de Herresbacher, poate aflăm ceva legat de conacul cu turn.

 

Restul părţilor domeniului Diván de odinioară de asemenea a trecut prin mai multe mâini, parte datorită moştenirii, parte prin cumpărare. Astfel, în ultima treime a secolului XIX a ajuns una dintre părţi la un anumit Lajos Tauber, apoi la Ottó, fiul acestuia, care „în 1904 a dispus să fie demolată străvechea casă a intendentului, (…) şi pe terenul acesteia a construit un castel frumos, cu turn, iar pe teren a plantat un parc…” Oare identificăm corect conacul de azi cu „castelul cu turn” al lui Ottó Tauber? Sau, în concordanţă cu tradiţia, acesta a fost ridicat totuşi de un descendent al familiei Diván? În momentul de faţă încă nu putem răspunde la aceste întrebări. Dacă urmărim cronica lui József Herresbacher, aflăm că în curând şi Ottó Tauber s-a despărţit de moşia sa de la Padé, însă nu ne spune ce soartă a avut în continuare conacul. Sigur este că, împreună cu castelul Schulhoff, constituie una dintre perlele moştenirii construite ale satului de lângă Tisa, care merită să fie văzut – mai ales de când, nu demult, s-a reuşit renovarea lui.

Post Author: